De aproape 50 de ani, mai precis din 1973, de la momentul asasinării – ca urmare a unei lovituri de stat orchestrată de CIA la ordinul direct al secretarului de stat american din epocă, Henry Kissinger – președintelui socialist Salvador Allende, statul Chile este dat pe tot globul drept exemplu de succes al politicilor neoliberale.
Într-adevăr, comparativ cu restul țărilor sud-americane, care au evoluat mai mult sau mai puțin sinuos, s-a spus despre Chile că este „tigrul” Americii de Sud, având astăzi cel mai mare PIB / cap de locuitor din zonă: 15.300 de dolari (cu 40% mai mult decât România, care nu are decât 10.800 de dolari). În America de Sud, doar Uruguay se bucură de o prosperitate care, pe hârtie, e mai mare decât cea din Chile.
„Rețeta chiliană” a fost îndelung studiată dar, pe scurt, se poate reduce la binecunoscutele cuvinte: „terapie de șoc”. Practic, și sub regimul dictatorial al lui Pinochet (1974-1990) și sub regimul „democratic” de după, statul Chile a privatizat tot ce putea să privatizeze, inclusiv sănătatea sau educația. La baza privatizării a stat concepția economică a economiștilor ziși „Chicago boys”, școliți în anii ’60-’70 la școala fanion a neoliberalismului mondial, Universitatea din Chicago (SUA) unde preda Milton Friedman. După ce Pinochet l-a omorât pe Salvador Allende, de la Universitatea din Santiago au fost literalmente epurați toți economiștii care nu erau de acord cu „Chicago boys”, iar aceștia au preluat toate catedrele și au început să predea economia numai în cheie neoliberală, ridicând în slăvi privatizările, ca rețetă universală de tip panaceu pentru orice fel de problemă socială, economică sau politică.
Problema cu „exemplul de succes” Chile e că dincolo de cifrele macro-economice care, la drept vorbind, nu rup gura târgului (Chile oricum era un stat mai stabil și mai dezvoltat decât celelalte din zonă și înainte de regimul lui Pinochet), țara e plină de inegalitate, terorism de stat și nici de corupție nu duce lipsă, fiind clasată pe locul 27 din 180 de țări la nivel mondial în indicele de percepție al corupției. E drept, România, în acest clasament, e clasată pe locul 61, însă pentru o țară care și-a privatizat absolut toate serviciile publice deci, teoretic, nu mai ai nevoie să dai „șpăgi” pentru că totul e la vedere, cu chitanță, locul 27 e foarte slab.
Privatizările au creat o inegalitate fără precedent în Chile, statul sud-american fiind astăzi în topul mondial al inegalității, cot la cot cu țări precum Sierra Leone, Republica Centrafricană sau Zambia.
În sfârșit, ceea ce se trece cu vederea e faptul că „miracolul economic chilian” s-a bazat pe mii de desaparecidos, arestați, torturați, căsăpiți, expulzați, atât de poliția lui Pinochet cât și de poliția de după. Situația este extraordinar de absurdă: ar fi ca și cum am lăuda „miracolul stalinist din anii ’30” făcând abstracție de faptul că miracolul respectiv nu ar fi fost posibil fără Holomodor și fără Gulag, adică fără suprimarea fizică a unei mari părți a populației. Mulțumim, dar nu avem nevoie de asemenea „miracole economice”!
În aceste condiții chilienilor le-a ajuns cuțitul la os și au ajuns să declanșeze azi cele mai mari revolte din istoria recentă. Ele sunt mai mari chiar și decât cele din 2017, când studenții au protestat violent împotriva măsurilor de privatizare a învățământului superior.
Revoltele de acum au pornit de la un fapt aparent banal, și anume scumpirea cu 4% a prețului biletelor de transport public în Santiago. Deși transportul este „public”, măririle de prețuri sunt determinate de un „panel de experți”, pe baza unor calcule care țin cont de cursul dolarului, euro, inflație etc. Acest 4%, așadar, care la prima vedere nu înseamnă mare lucru, probabil a cântărit decisiv în declanșarea exploziei sociale.
Președintele Sebastián Piñera, 70 de ani, care în viața de zi cu zi e miliardar (având o avere estimată de Forbes la 2,8 miliarde dolari!…) a turnat gaz peste foc, declarând într-o intervenție televizată din 20 octombrie că „țara se află în război cu un inamic puternic și implacabil” – practic, că se află în război cu propriul popor, nemulțumit de costul tot mai crescut al vieții de zi cu zi, care îi afectează, firește, pe cei săraci, nu pe bogați. Intervenția neinspirată a președintelui nu a făcut decât să sporească furia protestatarilor. Au fost semnalate coloane de manifestanți care defilau cu personajul „Joker” în frunte – un semn clar că manifestațiile se vor radicaliza și mai mult și că războiul claselor e aproape.
Joker (2019) e un film care prezintă povestea bizară a înrăirii personajului „Joker” din seria Batman. Umilit de bogătani, Joker – la origine un individ simplu, cuminte, naiv și plin de iluzii – ajunge să se revolte și să-i omoare pe asupritorii săi unul câte unul. Filmul este un succes la nivel mondial și asocierea manifestanților cu acest personaj transmite un mesaj mai mult decât transparent.
Pe 25 octombrie a avut loc cea mai mare demonstrație, cu peste 1 milion de oameni ieșiți în stradă, la Santiago, protestând împotriva represiunii. Până acum protestele au dus la moartea a 18 oameni, rănirea a peste 2400 și arestarea a mai mult de 5000, închisorile din Chile fiind în acest moment supraaglomerate. Evenimentele din Chile sunt importante însă la nivel global, pentru că ele ne arată că orice model economic „de succes” trebuie privit sub toate aspectele și efectele sale. Degeaba ai indicatori buni pe hârtie dacă 99% din populație suferă de foame. Tirania economicului asupra aspectelor sociale și politice trebuie să înceteze.
